Unicul defect al Femeii!

Pe vremea când Dumnezeu a creat femeia și era cea de-a șasea zi în care lucra din greu, a apărut un înger și a spus: "De ce-i dedici atâta timp acestei creaturi?" Iar Dumnezeu a răspuns: "Ai văzut lista specială pe care am făcut-o pentru ea?" "Trebuie să fie complet lavabilă, dar nu din plastic, să aibă peste 200 de părți mobile, toate substituibile, să poată funcționa cu Cola light și resturi alimentare, să poată ține patru copii în poală în același timp, să aibă un sărut care poate vindeca orice durere, de la un genunchi zgâriat la o inimă frântă și va face toate acestea cu doar două mâini." Îngerul a fost uimit de cerințe. "Doar două mâini? Nu se poate! Și ăsta e modelul standard? Dar e prea multă muncă pentru o singură zi. Mai bine așteaptă până mâine să-ți sfârșești lucrul." "Ba n-o să aștept", a protestat Dumnezeu. "Mai am atât de puțin până să desăvârșesc această făptură care îmi este atât de aproape de inimă. Deja se poate vindeca singură atunci când este bolnavă și, pe deasupra, poate munci până 18 ore pe zi." Îngerul s-a apropiat și a atins femeia. "Dar, Doamne, ai făcut-o atât de moale." "Da, este moale", a încuviințat Dumnezeu, "dar am făcut-o și puternică. Nici n-ai idee câte poate suporta sau îndeplini." "O să poată gândi?" a mai întrebat îngerul. Și Dumnezeu a răspuns: "Nu numai că va putea gândi, ci chiar să găsească soluții și să negocieze." Atunci, îngerul a observat ceva și, apropiindu-se, a atins obrazul femeii. "Oops, se pare că din modelul ăsta se prelinge ceva. Ți-am spus eu că încerci să pui prea multe în el." "Nu se prelinge nimic, aceea e o lacrimă", l-a corectat Dumnezeu. "Pentru ce e lacrima?" întrebă îngerul. "Lacrima este modul ei de a-și exprima bucuria, tristețea, durerea, dezamăgirea, iubirea, singurătatea, deznădejdea și mândria." Îngerul a rămas impresionat. "Doamne, ești un geniu, te-ai gândit la toate! Femeia este cu adevărat uimitoare." Și așa și este! Femeile au puteri care îi uimesc pe bărbați. Îndură necazuri și cară greutăți, întrețin fericirea, iubirea și bucuria. Zâmbesc când ar vrea să țipe. Cântă când ar vrea să plângă. Plâng când sunt fericite și râd când sunt nervoase. Luptă pentru ideile în care cred. Se revoltă în fața nedreptății. Nu acceptă un refuz când au convingerea că există o soluție mai bună. Trăiesc în lipsuri pentru ca familia lor să poată avea cele necesare. Merg la doctor cu o prietenă speriată. Iubesc necondiționat. Plâng de fericire când copiii lor excelează și se bucură când prietenii obțin premii. Sunt fericite când află despre o naștere sau o nuntă. Li se frânge inima când le moare un prieten. Suferă când le moare cineva din familie și totuși sunt tari atunci când cred că nu le-a mai rămas putere. Știu că o îmbrățișare și un sărut pot vindeca o inimă frântă. Femeile există în toate formele, dimensiunile și culorile. Ar conduce mașina, zbura cu avionul, merge pe jos sau ți-ar trimite un e-mail ca să știi cât de mult țin la tine. Inima unei femei este cea care face lumea să se învârtă. Aduc bucurie, speranță si iubire. Sunt pline de compasiune și au idealuri și își susțin moral prietenii și familia. Femeile au lucruri esențiale de spus și totul de oferit. 

ȘI, TOTUȘI, DACĂ AU VREUN DEFECT, ACESTA ESTE CĂ UITĂ CÂT DE MULT VALOREAZĂ.


Sursă necunoscută.

Nimic nu se schimbă în bine atâta timp cât nimic nu se schimbă în tine

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: 

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? 

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: 

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? 

- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo. 

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. 

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: 

- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? 

Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: 

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? 

- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit. 

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. 

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: 

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă.

Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun.

Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere.

Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Nu cunosc sursa povestirii.

Povestea inelului

“- Vin la dumneata, învăţătorule, pentru că mă simt atât de mic, de nebăgat în seamă, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun. Toţi îmi spun că nu fac nici cât o ceapă degerată, că sunt neîndemânatic şi bătut în cap. Ajută-mă, învaţă-mă ! Cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

– Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea…

- Dacă însă m-ai putea ajuta și tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi eu de tine.
– Ăăă… încântat să vă ajut – bâigui tânărul, cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
– Bine – încuviinţă bătrânul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băietanului, adăugând:  Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede. Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur, că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Doar un moşneag îl dojeni sfãtos, explicându-i cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept. Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji, şi astfel, acesta să se poată ocupa şi de el.

 Intră cu capul plecat.
 – Îmi pare rău – începu el – dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
– Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten ! – spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l da.

Flăcăul încălecă şi plecă în goană… Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
– Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur.

- Cuuum, 58 de bani de aur ?!? – exclamă năucit tânărul.
– Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58. Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele auzite.
– Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă.
Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de valoros ești.

Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca ceilalți oameni – care nu se pricep – să ne evalueze…

http://drumuricatretine.wordpress.com/

Interviu cu Dumnezeu

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp… i-am răspuns.

Dumnezeu a zâmbit.

Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească….iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Sursa: Octavian Paler

Aventuri în lumea uriaşilor

Într-o bună zi deschizi ochii.

De fapt, nici măcar nu ştii că e zi. Pur şi simplu deschizi ochii şi vezi lumina. Apoi, extinzându-ţi orizontul, vezi o mulţime de uriaşi care se agită vânturându-şi braţele prin aer şi strigă lucruri neînţelese, deschizând ameninţător gurile alea mari ale lor.

Cum ai putea să nu fii înspăimântat de toate acestea? Tu, atât de mic şi de neajutorat, printre atâţia uriaşi! Mai mult decât atât, ai senzaţia că aceste imagini şi aceste emoţii te vor însoţi toată viaţa.

Apoi, după o vreme, observi că unii dintre aceşti uriaşi sunt destul de prietenoşi cu tine şi par chiar să se distreze de minune din cauza neajutorării tale. Iar unul dintre aceştia este chiar foarte interesat de tine: îţi dă de mâncare atunci când îţi e foame, te încălzeşte atunci când îţi e frig, te spală din când în când, atunci când tu... mă rog, scoţi din tine ceva ce lor nu le place.

Timpul trece şi începe chiar să-ţi placă să trăieşti în această lume a uriaşilor, în care tu ai devenit cumva Centrul Universului.

Apoi, într-o bună zi, uriaşul cel binevoitor, în care între timp ai ajuns să ai deplină încredere, strigă la tine ceva ameninţător, se agită într-un fel care te sperie, şi apoi chiar te loveşte!

Ţipi de durere, dar mai ales de surpriză şi de spaimă, iar ţipetele tale par să-i înfurie rău de tot pe uriaşi. Aşa că după o vreme, taci. Taci şi începi să înţelegi că nu e chiar aşa de simplu şi nici chiar atât de sigur să trăieşti printre aceşti uriaşi.

După o vreme, începi să le înveţi limba şi obiceiurile, dar încă nu-ţi explici de ce se bucură şi se distrează ei atât de mult la încercările tale de a vorbi cu ei sau de a-i imita. Oare nu asta aşteptau de la tine? Din nou îţi pui întrebarea: ce am greşit de data asta?

Apoi, după încă o vreme, te iau pe sus şi, împotriva protestelor tale vehemente te duc într-un alt loc şi te lasă acolo. Surprinzător, aici nu e chiar atât de rău cum ţi-ai imaginat: sunt foarte mulţi oameni la fel de mici ca şi tine, şi doar câţiva uriaşi care oricum nu au timp de toţi. Începi să-i cunoşti pe cei asemenea ţie şi te simţi dintr-odată mai în siguranţă. Uriaşii care te-au adus acolo mai vin şi te iau din când în când, dar acum de-abia aştepţi să te aducă înapoi, între cei asemenea ţie.

Unii dintre aceştia par mult mai deştepţi decât tine şi încep să-ţi explice cam cum stau lucrurile în lumea uriaşilor, ce trebuie să faci dacă vrei să-ţi fie bine, ce nu trebuie să faci dacă vrei să nu-ţi fie rău, cum procedează ei în diferite situaţii... Asculţi cu atenţie şi încerci să bagi totul la cap. Nu se ştie când îţi vor fi de folos aceste informaţii, printre uriaşii ăştia atât de imprevizibili şi de capricioşi. Mai ales că acum nici nu te mai bagă chiar atât de mult în seamă. Mai ales că se pare că au adus de undeva încă un omuleţ, cam tot atât de mare cât erai tu la început. Nu prea îţi pasă de el, ba chiar îţi e cumva ciudă că el a devenit acum centrul universului. Îl laşi în pace deocamdată, să se descurce şi el cum te-ai descurcat tu.

Aşa că, începi să faci ce ţi se spune. Când ţi se spune. Ce ciudaţi sunt uriaşii ăştia, e aşa de simplu să te lase în pace dacă le cânţi în strună! Nu te opui, plângi doar dacă e nevoie, râzi mai puţin ca să nu-i faci suspicioşi cu veselia ta... Descoperi că e o întreagă lume pe care ţi-o poţi construi singur atunci când ei te lasă în pace.

Ţi-au adus nişte chestii tipărite, cu desene şi litere, şi par foarte bucuroşi când rămâi multă vreme aplecat deasupra lor. Aşa că, faci ce ţi se spune, mai ales că asta îţi dă ocazia să te întâlneşti din nou cu amicii tăi, omuleţii.

Şi faci chestia asta o grămadă de vreme... până când realizezi că nu mai eşti mic de loc şi că începi să semeni tot mai mult cu cei pe care până atunci i-ai considerat uriaşi. Eşti şi tu acum un uriaş printre ceilalţi, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei nu-ţi plac. Şi mai e o chestie care nu-ţi place: încă faci ce ţi se spune, deşi simţi undeva în interiorul tău, impulsuri puternice de a face altceva. Dar nu-i nimic, cândva, o să-ţi împlineşti şi aceste vise...

Toţ uriaşii muncesc. Mă rog, cea mai mare parte dintre ei... Şi vezi că toţi cei din jurul tău asta aşteaptă de la tine. Aşa că, faci din nou ce ţi se spune şi îţi iei o slujbă. E ok, chiar dacă nu este chiar ce ai avut în vedere pentru tine. De-acolo primeşti bani, nişte zdrăngănele cu care se pare că poţi obţine orice. Dar nu ştii de ce, încă simţi un gol în suflet. Acesta cu ce s-o umple oare?

Ai observat încă de mult că uriaşii stau cel mai mult doi câte doi. Nu înţelegeai de ce, pentru că se certau tot timpul, dar ai presupus că atunci când nu-i vedeai se împăcau cumva, pentru că obiceiul acesta se repeta mereu. Uneori mai des decât pentru a fi doar un fapt interesant.

Începi şi tu să cauţi un alt uriaş cu care să stai împreună, întrebându-te dacă o să te cerţi şi tu cu el şi dacă o să reuşeşti să-l împaci după aceea. Pentru că ştii deja despre tine că eşti cam dificil, ţi-au spus-o de o mie de ori.

În fine, ai înţeles totul... cum e cu cearta, cum e cu împăcarea... Ai propria ta pereche şi parcă-ţi place viaţa asta. Te plictisesc îngrozitor uriaşii cei vechi, care încă vin pe la voi şi-ţi spun ce să faci. Ce ciudat, de ce-ţi spun numai ţie şi nu şi perechii tale?!

Dar din fericire, ei nu mai stau acum atât de mult pe capul tău (vostru) aşa că vă continuaţi viaţa, mirându-te de oare se certau ceilalţi atunci când erau încă nişte uriaşi pentru tine.

Apoi afli şi asta: acolo de unde vii tu lucrurile se făceau altfel decât se făceau acolo de unde vine perechea ta. Nici o problemă! Analizaţi cum este mai bine şi faceţi aşa. Apoi treaba asta începe să te irite, să stai să dezbaţi ca la televizor orice aţi vrea să faceţi. Pentru că da, între timp ai făcut rost de televizor. Şi începe să-ţi placă să stai mai mult cu ochii în el decât să tot dezbaţi atâta. Te simţi atras de imaginile colorate din el, mai ales că atunci parcă visezi cu ochii deschişi... la o altă viaţă? Nu, e o prostie, ţi s-a spus de atâtea ori cum trebuie făcute lucrurile încât ar fi trebuit să înveţi asta deja. Ce-i cu gândurile astea? Oare ai vreo problemă?

Nu ai timp să răspunzi la asta pentru că între timp, aşa cum ai învăţat deja, între voi a apărut o fiinţă mică şi neajutorată, care dă toată ziua din mâini şi din picioare. E foarte drăgălaşă, fiinţa asta, dar are perioade în care se pune pe ţipat şi pe plâns şi parcă nimic nu o potoleşte.

Îţi aminteşti vag (sau doar îţi imaginezi?) că aşa trebuie să fi fost şi tu, cândva...

Oricum, te-ai descurcat, ai făcut ce ţi s-a spus şi te-ai descurcat. Se va descurca şi el, cumva...

Până atunci însă, îl priveşti cu atenţie, mai ales când doarme: cât este de mic!

.

Îţi trece prin cap faptul că tu pari un uriaş pe lângă el...

Traducere şi adaptare după Paul McKenna

Iubirea şi Timpul

Se spune că a fost odată demult, o insulă. Şi pe această îndepărtată insulă trăiau toate sentimentele şi valorile umane:

Buna Dispoziţie, Tristeţea, Înţelepciunea… şi - ca toţi ceilalţi - Iubirea.

Într-o bună zi, sentimentele au fost anunţate că insula era pe cale să se scufunde şi îşi pregătiră navele şi plecară.

Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula fu pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise să ceară ajutor.

Bogăţia a trecut pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă. Iubirea îi zise:

“Bogăţie, mă poţi lua cu tine?”

“Nu te pot lua, căci e mult aur şi argint în barca mea şi nu am loc pentru tine.”

Iubirea se hotărî atunci să ceară ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superbă navă.

“Orgoliu, te rog, mă poţi lua cu tine?”

“Nu te pot ajuta, Iubire…” - răspunse Orgoliul - “aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava”.

Atunci Iubirea imploră Tristeţea, care trecea pe lângă ea:

“Tristeţe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!”

“Oh Iubire,” – îi răspunse Tristeţea – “sunt atât de tristă încât trebuie să rămân singură...”

Chiar şi Buna Dispoziţie trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulţumită, încât nici nu auzi că este strigată.

Dintr-o dată se auzi o voce:

“Vino Iubire, te iau cu mine “

Vorbea un bătrân.

Iubirea se simţi atât de recunoscătoare şi plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cine este.

De cum sosiră pe ţărm, bătrânul plecă.

Iubirea îşi dădu seama cât de mult îi datora bătrânului şi a întrebat Cunoaşterea:

“Cunoaştere, îmi poţi spune cine m-a ajutat?”

“A fost Timpul” – a răspuns Cunoaşterea.

“Timpul?” - se întreba Iubirea – “De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”

Cunoaşterea, plină de înţelepciune, răspunse:

“Pentru că numai Timpul e în stare să înţeleagă cât de importantă este Iubirea în viaţă!”

CASA CELOR 1000 DE OGLINZI

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiuşele ridicate şi dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit, şi a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!” În acelaşi sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilați 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”.

 Toate chipurile sunt oglinzi. Tu ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întâlneşti?

Din folclorul japonez

Viaţa şi percepţia ei

Un maestru înţelept avea patru discipoli care îi depăşeau pe ceilalţi. Într-o zi, cei cinci, s-au întâlnit, iar maestrul i-a vorbit primului discipol: - Spune-mi, ce vezi tu, atunci când priveşti lumea? - Văd cruzime. Planeta este violentată. Lumea se ascunde de adevăr. Peste tot sunt aruncate materiale contaminate. Pulberi otrăvitoare şi ploi acide cad din ceruri. Junglele sunt distruse şi este distrus şi stratul de ozon. Există atâta ignoranţă şi egoism. Lumea are nevoie de o corecţie radicală. Maestrul i-a răspuns: - Ai dreptate, îţi voi da numele de Corecţie, fiindcă tu, prin modul de a privi lucrurile, te-ai angajat într-o lume plină de nevoi. Maestrul i-a adresat aceiaşi întrebare, celui de-al doilea discipol: - Spune-mi, tu ce vezi, atunci când priveşti lumea? Cel de-al doilea discipol i-a răspuns: - Maestre, eu văd deşertăciune. Nu se poate face nimic pentru a schimba condiţiile din lume, deşi unii regretă şi cer schimbare. Cu toate acestea, lumea este condamnată de acţiunile oamenilor. Ştiinţele ne învaţă că s-au născut prea mulţi oameni, a fost făcută deja prea multă distrugere, se alocă prea puţini bani ştiinţei pentru a putea ajuta în mod corespunzător şi există prea puţină grijă faţă de etică şi valoare. Criminalitatea se extinde, iar familiile se destramă. Legea este o cauză pierdută. - Şi tu ai dreptate, îţi voi da numele de Justiţiar, pentru indignarea ta faţă de o lume coruptă, dincolo de orice posibilitate de îndreptare, în timp ce suferinţa inimii tale este durerea. Vei ajunge cunoscut pentru cuvintele tale, iar lucrarea ta îţi va exprima tristeţea inimii. Maestrul şi-a întors privirea către cel de-al treilea discipol al său. - Iar tu ce vezi? - Eu văd o lume care are nevoie de restabilirea legii. Eu nu cred că speranţa este pierdută. Eu sunt încurajat de cuvintele fraţilor mei, fiindcă şi ei recunosc nevoia de schimbare. Simt, cu convingere, dorinţa de schimbare a omenirii. O cârmuire bună este conducerea de către oameni şi pentru oameni. Schimbarea se poate realiza prin aplicarea legii şi o guvernare înţeleaptă. Masele vor urma acţiunile corecte şi atitudinea justă a cârmuitorilor lor. Factorul schimbării există, iar el este reprezentat de lege şi cei de la cârmuire. - Şi tu ai dreptate. Te voi numi Cârmuitorul, deoarece cuvintele tale îţi plăsmuiesc percepţiile şi devin lecţiile pe care le predai altora. De aceea, tu te vei angaja într-o activitate legată de lege şi ordine, prin cârmuire. În cele din urmă, maestrul i-a adresat aceiaşi întrebare celui de-al patrulea discipol: - Iar tu, ce vezi? - Maestre, eu nu văd decât miracole. Viaţa e un miracol. Îl văd pe Dumnezeu în întreaga Creaţie. Simt frumuseţea Iubirii în parfumul florilor, în zâmbetul unui copil, în pasiunea îndrăgostiţilor şi în strălucirea stelelor. Când privesc lumea, misterele ei se dezvăluie. Fiecare îşi dezvăluie frumuseţea cu veneraţie şi reverenţă. Ştiu că toate lucrurile sunt bune şi că fiecare dintre ele exprimă binele propriu, aşa cum ştiu să facă cel mai bine pentru momentul respectiv. Ştiu că ceea ce spun fraţii mei se referă la iluzie, fiindcă doar eternitatea este reală. Nu le voi da putere gândurilor despre lipsuri, limitare sau nevoie, fiindcă ceea ce ne trebuie se află aici, dar trebuie descoperit, recunoscut şi acceptat de către fiecare dintre noi. Nu doresc altceva decât să-i dăruiesc lumii înfăţişarea care mi s-a dezvăluit mie. Prin aceşti ochi, cu simţurile mele modeste, inima mea bate mai repede, când sunt martorul spendorii vieţii. Maestrul a zâmbit, înainte de a grăi: - Iar ţie, discipolul meu cel ales îţi voi da numele Adevăr, pentru viziunea ta asupra adevărului, iar răsplata acestuia este realitatea care ţi se relevă. Tu vei merge printre oameni ca să-i înveţi, inspirat fiind de ceea ce vezi, fiindcă aşa percepi tu lumea şi toate posibilităţile se află în această pace. Tu vei fi cunoscut de către toţi oamenii, după aceste veşminte ale păcii şi seninătăţii. Maestrul, adresându-se tuturor, a adăugat aceste cuvinte: - Fiecare dintre voi este binecuvântat cu propria-i viziune. Lumea vi se va revela, exact aşa cum o priviţi! Veţi cunoaşte lumea prin intermediul viziunii voastre asupra ei. Pentru fiecare dintre voi, realitatea va lua forma viziunii voastre. Veţi trăi viaţa conform propriei percepţii asupra ei!


Sursa: http://drumuricatretine.wordpress.com