Două perspective

 

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat-o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. 

Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Oh , vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi-ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

Autor necunoscut

Înțeleptul Ava Dorotei

 La Ava Dorotei a venit odată un cetățean de vază al orăşelului Gaza , şi Ava l-a întrebat:

,,Domnule, spune-mi, cine te socoți a fi în oraşul tău?'' 

Acela a răspuns: ,,Sunt om mare, cel mai de seamă din oraş.''

Atunci, Cuviosul l-a întrebat din nou: ,, Dar dacă te duci la Cezareea, cine te vei socoti a fi acolo?'' 

Omul a răspuns iarăşi: ,,Ultimul dintre oamenii de vază.'' 

,,Dar dacă te vei duce la Antiohia?'' 

,,Acolo mă voi socoti ca un om de rând.'' 

,,Dar dacă te vei duce la Constantinopol şi te vei apropia de împărat, drept cine te vei socoti?'' 

Acela a răspuns: ,,Ca un sărac mă voi socoti'' 

Atunci, Ava i-a zis: ,,Aşa şi sfinții: cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd mai păcătoşi.''

Destinul

În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică. El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială. 

În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar. După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:

“Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde.
Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.”

Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta. A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi iată că au ieşit victorioşi.

După bătălie un locotenent remarca: “Nimeni nu poate schimba destinul!”

“Într-adevăr!” i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda. Aceasta avea capul pe ambele părţi.

 

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic,

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
Circulă o vorbă, deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă!

Şi-astfel savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte!
Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte!
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi,
Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război?
Am inventat, noi, cip-uri şi alte drăcării?
Însemne sataniste, otrăvuri, şmecherii?

Văzut-aţi pe vreunul, retras în jungla deasă,
Ca să scornească arma distrugerii în masă?
Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,
E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otrăveşte, în fiecare zi,
Păduri, câmpii şi ape şi zările-azurii...

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi,
Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi!
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali?
Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă...
Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat
În obştea maimuţească vreun cocotier privat.
Urmând calea cea bună şi, evident, corectă,
Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă.

În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept ,
Devine şef acela viteaz, agil, deştept,
Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,
De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.
Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană,
Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană.

Pe când, priviţi! La oameni, ferească Domnul Sfânt,
Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt,
Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
Nebuni după putere şi după bunăstare!
De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei,
Contează doar averea şi înmulţirea ei.

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură
Sunt legi de referinţă, a doua lui natură.
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator...

Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos:
La noi nu se întâmplă război religios,
Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,
Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri,
Nici ordine mondială şi nici naţionalism,
Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism…

E-ADEVĂRAT CĂ OMUL, ACEST BIPED, GUNOI,
ARATĂ CA MAIMUŢA,
DAR N-A DESCINS DIN NOI !

Povestea furnicii care muncea cu plăcere 🐜

 

👇👇👇

Se spune că era odată o furnică ce venea în fiecare dimineață veselă la muncă. Îi plăcea ce făcea, muncea cu drag și spor și, mai ales, era fericită.
Șeful, Leul era suprins că furnica lucrează așa de bine fără să fie supravegheată. I-a venit o idee: dacă furnica producea așa de mult singură, fără să fie supravegheată sigur va produce și mai mult dacă va avea un șef direct.

Așa a fost angajat Gândacul. Acesta avea experiența în supravegherea muncitorilor și era cunoscut pentru faptul că scria niște rapoarte excelente. Prima decizie a Gândacului a fost să instaleze un ceas de pontaj. Apoi, și-a dat seama că avea nevoie și de o secretară ca să-l ajute să scrie rapoartele lui minuțioase. Astfel, a angajat pe Păianjen.
Păianjenul avea grijă de arhive și răspundea la telefon.
Leul era foarte mulțumit de munca Gândacului, rapoartele lui erau excelente, așa că i-a spus că și-ar dori și rapoarte de producție și analize ale trendului pentru a le putea folosi în ședințele viitoare.

Gândacul și-a luat munca în serios, așa că i-a cerut Leului un computer de ultimă generație, imprimantă modernă și un angajat care să se ocupe de departamentul de IT. Așa a fost angajată Musca.
Între timp, Furnica care demult venea la muncă cu plăcere și era tare productivă a ajuns să semneze tot felul de rapoarte zilnice și să participe la ședințe lungi și plictisitoare care îi luau cea mai mare parte din timpul de lucru.
Leul a considerat că mai are nevoie de o persoană care să se ocupe de departamentul unde lucra Furnica. Astfel a fost angajată Cicada.

Cicada, în prima zi de lucru și-a cumpărat un scaun ergonomic și un covor pentru biroul ei nou. A doua zi a cerut un computer și un asistent personal pentru a putea face planul de optimizare a muncii și bugetului.
Departamentul unde lucra Furnica a ajuns un loc extrem de trist. Nimeni nu mai lucra cu drag și spor, iar stresul afecta productivitatea.
Leul a observat că în departamentul unde lucra Furnica a scăzut productivitatea așa că a angajat Bufnița, un expert ce va veni cu soluții ce creștere a productivității.
Bufnița a analizat ce a analizat și la sfârșit a ajuns la concluzia că departamentul furnicii are prea mulți angajați.
Ghiciți pe cine a concediat Leul?
Pe furnică! Pentru că era un angajat cu o atitudine negativă și îi lipsea motivația.

Plimbarea regelui

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale
regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau
picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost
stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din
întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă
sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să
cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu
care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu
care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.

Morala:
Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor. Mai bine întoarce-ţi privirea către tine, şi investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată uşor.

Dar dacă te “echipezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

Jadul lui Pienho

În China antică , în satul Chu trăia un om numit Pienho. Într-o zi acesta a găsit un jad brut în munții Chu.
L-a luat acasă și în dimineața zilei următoare l-a dus împăratului Wu.
Împăratul a chemat un giuvaergiu să îl evalueze.

- ,, Este o piatră obișnuită ” , a spus giuvaergiul. Împăratul, crezând că Pienho este un mincinos, a poruncit să i se taie piciorul stâng.

Când împăratul Wu a murit și a urmat la tron împăratul Wen, Pienho s-a prezentat iarăși la împărat care a chemat și el un giuvaergiu să-și spună părerea cu privire la jadul găsit.
- ,, Este doar o piatră ” a spus acesta.
Împăratul , considerându-l și el pe Pienho un escroc și un mincinos , a poruncit să i se taie și piciorul drept.

Împăratul Wen a murit și Chung a devenit împărat. Pienho , cu jadul în mâini, a cerut să fie dus la poalele munților și a plâns acolo trei zile și trei nopți până ce lacrimile i s-au transformat în picături de sânge.
Auzind aceasta, împăratul a trimis pe slujitorii săi să afle motivul, zicând:
-,, Sunt mulți oameni nenorociți în lume; pentru ce plângi cu atâta amar? ”
- ,, Nu mă mâhnește pierderea picioarelor mele , a răspuns Pienho , ci faptul că acest jad a fost numit o simplă piatră și pentru că un om drept a fost considerat necinstit. Aceasta mă întristează ”.

Atunci împăratul a poruncit unui giuvaergiu să șlefuiască piatra și s-a dovedit că era jad. De aceea l-au numit ,, Jadul lui Pienho ”.


Noi , creștinii ortodocși, nu suntem mânioși că unii oameni sunt atei. Nici faptul că mulți din frații noștri suferă persecuții în țările guvernate de atei nu constituie durerea noastră cea mai adâncă.
Inimile noastre se frâng pentru că giuvaerul credinței este considerat fără valoare și că acesta nu este recunoscut.
De aceea am scris aceste rânduri.

Sursa: Richard Wurmbrand - Dovezi ale existenței lui Dumnezeu