Nimic nu se schimbă în bine atâta timp cât nimic nu se schimbă în tine

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: 

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? 

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: 

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? 

- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo. 

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. 

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: 

- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? 

Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: 

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? 

- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit. 

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul. 

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: 

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă.

Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun.

Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere.

Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Nu cunosc sursa povestirii.

Povestea inelului

“- Vin la dumneata, învăţătorule, pentru că mă simt atât de mic, de nebăgat în seamă, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun. Toţi îmi spun că nu fac nici cât o ceapă degerată, că sunt neîndemânatic şi bătut în cap. Ajută-mă, învaţă-mă ! Cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

– Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea…

- Dacă însă m-ai putea ajuta și tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi eu de tine.
– Ăăă… încântat să vă ajut – bâigui tânărul, cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
– Bine – încuviinţă bătrânul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băietanului, adăugând:  Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede. Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur, că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Doar un moşneag îl dojeni sfãtos, explicându-i cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept. Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji, şi astfel, acesta să se poată ocupa şi de el.

 Intră cu capul plecat.
 – Îmi pare rău – începu el – dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
– Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten ! – spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l da.

Flăcăul încălecă şi plecă în goană… Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
– Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur.

- Cuuum, 58 de bani de aur ?!? – exclamă năucit tânărul.
– Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58. Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele auzite.
– Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă.
Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de valoros ești.

Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca ceilalți oameni – care nu se pricep – să ne evalueze…

http://drumuricatretine.wordpress.com/

Interviu cu Dumnezeu

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp… i-am răspuns.

Dumnezeu a zâmbit.

Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească….iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Sursa: Octavian Paler