,,Motivele pentru care dacii și-au ales ca totem lupul și nu un alt animal, ca de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt sprijinite de un bogat material etnografic și folcloric.
Toate animalele sălbatice, indiferent de mărimea, puterea și cruzimea lor în stare de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate și aduse pentru a fi văzute sub cupola circului.
Există o excepție, lupul, care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câștigarea prăzii decât să renunțe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiții ca să râdă și să se minuneze spectatorii.
Această vietate, prototip al războinicului înnăscut și model de demnitate, a fost personificată și aleasă totem de către strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ca luptători împotriva dușmanilor, ei doreau să semene și să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) și în alte împrejurări.,,
sursa: http://www.cunoastelumea.ro/in-aceasta-noapte-incepe-anul-nou-dacic-despre-sarbatoarea-lupilor-si-sfantul-andrei/
,,Steagul de război cu simbolul jumătate lup-jumătate dragon era purtat pe o lance de către un călăreț. În timp ce acesta călărea, aerul care pătrundea în deschiderea gurii Dragonului genera un sunet ascuțit, creând impresia că era viu și periculos. Aceasta nu doar că încuraja luptătorii, dar speria și inamicii și îi ajuta pe daci să câștige.
Draconul dacic este un simbol care poate fi admirat și acum pe Columna lui Traian din Roma, pe monezile romane ale Daciei și pe Arcul lui Galerius din Salonic.,,
sursa: http://www.cunoastelumea.ro/ce-spune-despre-lupul-dacic-una-dintre-cele-mai-mari-firme-de-software-din-lume/
Pe tema asta vreau să vă spun o legendă.
Se spune că în vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb. Era pui de lup sur, și n-ar fi fost nici un motiv ca el sa fie altfel decât ceilalți. Dar așa a fost de la început, purtând pe el haina zăpezilor.
În joaca lor, ceilalți pui de lup îl mai lăsau singur prin desișul pădurilor și-l priveau de departe cum își căuta și găsea drum spre a se întoarce la locul de baștină al haitei. Și pentru ca era prea alb, pe el nu l-a învățat nimeni cum să vâneze. N-avea nici toți colții dați când a trebuit sa plece singur, prin ierburi mari, sa vâneze. Și a învățat singur ceea ce toți ceilalți la un loc nu știau. Știa iarba cea de leac, știa floarea sub care să se așeze ca să vadă când răsare și când apune soarele, știa care scorbură e doar putregai sau care e adăpost în furtuni.
Când a venit iarna, grea și plina de zăpezi, prada era puțină și greu de adulmecat. Prea mult alb era în jur și doar el, Lupul cel alb, putea sa treacă nevăzut.
Era puternic și cutezător, aducea cea mai bogată pradă pentru haită. Era respectat mai degrabă din teamă pentru atitudinea și valoarea pe care o atribuia haitei. Era de folos, toți îl așteptau să se întoarcă de la vânătoare. Și totuși, chiar dacă îl așteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era diferit.
S-a desprimăvărat și iarna grea fiind trecută, vedea în comportamentul tuturor că nu le mai pasă de el.
Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, haita a sărit sa-l sfâșie. Mușcau cu furie dementă să distrugă acest unicat printre ei. Îl mușcau de unde apucau, și când a dat să se ridice chiar lupoaica-mamă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut în genunchi, Lupul Alb nu înțelegea: propria-i haită? De ce?
Viața se scurgea din el, toată, picătură cu picătură, odată cu picăturile de sânge ce se scurgeau pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morții pe care ceilalți îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură de sânge ce rămânea în gura celor ce mușcau din el. Încă o clipă și ar fi pășit marele prag către moarte…
Și se auzea mereu pe sine întrebându-se: Propria haită?… De ce?… De ce?…
O ultima zvâcnire a mai putut sa aibă, o idee venită ca un fulger stelar… extrema originalitate! Pătruns de o forță supranaturală, Lupul Alb s-a ridicat! S-a ridicat, s-a încordat și a început să muște pe oricare dintre cei ce-l atacau. A mușcat! A sfâșiat! A distrus! A pus pe fugă! A învins!
Tot ce a mai rămas din haită, a fugit în alte zări, departe de Lupul Alb. De atunci Lupul Alb nu mai trăiește în haită și nu doarme niciodată. Cum puțini sunt lupi albi, doar el și perechea sa sunt văzuți trecând peste norii de viscol, peste zăpezile viscolite!
De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoși strălucește din stema spiritului la respectarea Legii Străbunilor.
De se vor găsi vreodată oameni morți în somn, cu privirea ațintită către înalt și figura crispată de groază, să se știe că sunt cei înhăitați împotriva-i și au fost sfâșiați de Lupul Alb.
Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise. Și porunca străbună: „Cine nu respectă Legământul, va muri răpus de Fiară!”
Cu sufletul îl vedeți mereu lângă voi: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, când dormiți apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Privește cu ochii săi negri și pătrunzători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu cere nimic. Vine și e mereu de strajă!
Lupul Alb parcă spune mereu celor ce își caută propria lor cale:
Să te respecți pe tine suficient de mult încât să ai curajul să ceri de la viață ce este al tău. Să fii perseverent și determinat să protejezi cu propria viață ceea ce iubești și să fii conștient că acesta este singurul motiv pentru care merită să mori și totodată singurul pentru care merită să trăiești.
Drumul e lung și trebuie parcurs de unul singur. Neînfrânții sunt mereu singuri! Și rămân neînfrânți!
