Sherlock Holmes si Dr. Watson

                                                             

  Sherlock Holmes si Dr. Watson au plecat cu cortul. După o masă copioasă stropită cu câteva beri calde și o jumătate de sticlă de bourbon excelent , servit la foc de tabără , intra amândoi în cort și adorm profund.

Câteva ore mai târziu, Holmes se trezește și îl scutură pe fidelul său tovarăș :

 – Watson, priviți cerul și spuneți-mi ce credeți!

 –Văd ... milioane și milioane de stele. *

 – Perfect! Și ce deduceți de aici?

 –Din punct de vedere astronomic , răspunde Watson , știind că există milioane de constelații , îmi spun că trebuie să existe milioane de planete. Astrologic vorbind, observ că Saturn este exact în constelația Leului, de unde deduc ... două secunde să mă gândesc ...  deduc că trebuie să fie ora 3:15 dimineața. Filozofic vorbind , conchid că infinitul este nemăsurat și că nu suntem decât un grăunte de nisip în fața lui.
 Meteorologic , cred că vom avea parte de o zi frumoasă mâine ... Holmes , nu-mi spuneți că dumneavoastră deduceți mai multe  informații.

    Sherlock Holmes își aprinde în tăcere pipa , trage un fum tacticos și, privind chipul mulțumit al lui Watson
, spune cu o voce sinistră:

–Hotărât lucru, dragul meu Watson, chiar nu se poate scoate nimic de la dumneavoastră. Văzând cerul deasupra capetelor noastre , deducția primordială care trebuie făcută este că cineva ne-a furat cortul ...




* Să notăm că Watson are o privire excepțională. Numărul de stele vizibile cu ochiul liber este de fapt de ordinul miilor.

Sursa:  Această scurtă povestioară a fost relatată de Jacques Puistis în savuroasele sale ,,Memorii exotice,, , Science et pseudo-sciences, nr. 243,august 2000, p. 38.

Lupul - simbolul strămoșilor transmis peste generații

,,Motivele pentru care dacii și-au ales ca totem lupul și nu un alt animal, ca de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt sprijinite de un bogat material etnografic și folcloric.

Toate animalele sălbatice, indiferent de mărimea, puterea și cruzimea lor în stare de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate și aduse pentru a fi văzute sub cupola circului.
Există o excepție, lupul, care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câștigarea prăzii decât să renunțe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiții ca să râdă și să se minuneze spectatorii.

Această vietate, prototip al războinicului înnăscut și model de demnitate, a fost personificată și aleasă totem de către strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ca luptători împotriva dușmanilor, ei doreau să semene și să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) și în alte împrejurări.,,

sursa:      http://www.cunoastelumea.ro/in-aceasta-noapte-incepe-anul-nou-dacic-despre-sarbatoarea-lupilor-si-sfantul-andrei/

,,Steagul de război cu simbolul jumătate lup-jumătate dragon era purtat pe o lance de către un călăreț. În timp ce acesta călărea, aerul care pătrundea în deschiderea gurii Dragonului genera un sunet ascuțit, creând impresia că era viu și periculos. Aceasta nu doar că încuraja luptătorii, dar speria și inamicii și îi ajuta pe daci să câștige.

Draconul dacic este un simbol care poate fi admirat și acum pe Columna lui Traian din Roma, pe monezile romane ale Daciei și pe Arcul lui Galerius din Salonic.,,

sursa: http://www.cunoastelumea.ro/ce-spune-despre-lupul-dacic-una-dintre-cele-mai-mari-firme-de-software-din-lume/

Pe tema asta vreau să vă spun o legendă.

 Se spune că în vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb. Era pui de lup sur, și n-ar fi fost nici un motiv ca el sa fie altfel decât ceilalți. Dar așa a fost de la început, purtând pe el haina zăpezilor.

În joaca lor, ceilalți pui de lup îl mai lăsau singur prin desișul pădurilor și-l priveau de departe cum își căuta și găsea drum spre a se întoarce la locul de baștină al haitei. Și pentru ca era prea alb, pe el nu l-a învățat nimeni cum să vâneze. N-avea nici toți colții dați când a trebuit sa plece singur, prin ierburi mari, sa vâneze. Și a învățat singur ceea ce toți ceilalți la un loc nu știau. Știa iarba cea de leac, știa floarea sub care să se așeze ca să vadă când răsare și când apune soarele, știa care scorbură e doar putregai sau care e adăpost în furtuni.

Când a venit iarna, grea și plina de zăpezi, prada era puțină și greu de adulmecat. Prea mult alb era în jur și doar el, Lupul cel alb, putea sa treacă nevăzut.

Era puternic și cutezător, aducea cea mai bogată pradă pentru haită. Era respectat mai degrabă din teamă pentru atitudinea și valoarea pe care o atribuia haitei. Era de folos, toți îl așteptau să se întoarcă de la vânătoare. Și totuși, chiar dacă îl așteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era diferit.

S-a desprimăvărat și iarna grea fiind trecută, vedea în comportamentul tuturor că nu le mai pasă de el.

Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, haita a sărit sa-l sfâșie. Mușcau cu furie dementă să distrugă acest unicat printre ei. Îl mușcau de unde apucau, și când a dat să se ridice chiar lupoaica-mamă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut în genunchi, Lupul Alb nu înțelegea: propria-i haită? De ce?

Viața se scurgea din el, toată, picătură cu picătură, odată cu picăturile de sânge ce se scurgeau pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morții pe care ceilalți îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură de sânge ce rămânea în gura celor ce mușcau din el. Încă o clipă și ar fi pășit marele prag către moarte…

Și se auzea mereu pe sine întrebându-se: Propria haită?… De ce?… De ce?…

O ultima zvâcnire a mai putut sa aibă, o idee venită ca un fulger stelar… extrema originalitate! Pătruns de o forță supranaturală, Lupul Alb s-a ridicat! S-a ridicat, s-a încordat și a început să muște pe oricare dintre cei ce-l atacau. A mușcat! A sfâșiat! A distrus! A pus pe fugă! A învins!

Tot ce a mai rămas din haită, a fugit în alte zări, departe de Lupul Alb. De atunci Lupul Alb nu mai trăiește în haită și nu doarme niciodată. Cum puțini sunt lupi albi, doar el și perechea sa sunt văzuți trecând peste norii de viscol, peste zăpezile viscolite!

De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoși strălucește din stema spiritului la respectarea Legii Străbunilor.

De se vor găsi vreodată oameni morți în somn, cu privirea ațintită către înalt și figura crispată de groază, să se știe că sunt cei înhăitați împotriva-i și au fost sfâșiați de Lupul Alb.

Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise. Și porunca străbună: „Cine nu respectă Legământul, va muri răpus de Fiară!”

Cu sufletul îl vedeți mereu lângă voi: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, când dormiți apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Privește cu ochii săi negri și pătrunzători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu cere nimic. Vine și e mereu de strajă!

Lupul Alb parcă spune mereu celor ce își caută propria lor cale:

Să te respecți pe tine suficient de mult încât să ai curajul să ceri de la viață ce este al tău. Să fii perseverent și determinat să protejezi cu propria viață ceea ce iubești și să fii conștient că acesta este singurul motiv pentru care merită să mori și totodată singurul pentru care merită să trăiești.
Drumul e lung și trebuie parcurs de unul singur. Neînfrânții sunt mereu singuri! Și rămân neînfrânți!

Povestea creionului

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine? Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

-E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

-Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

-Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Primă calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

de Paulo Coelho

    

Cincizeci de ani de politeţe

În ziua celebrării nunţii de aur, în timp ce îşi lua micul dejun împreună cu soţul ei, soţia se gândeşte: „Timp de 50 de ani m-am gândit numai la el şi zi de zi la micul dejun i-am oprit lui partea crocantă de deasupra chiflei. Astăzi vreau să mă bucur eu de acest deliciu!”

Aşadar, femeia a uns partea crocantă a chiflei şi i-a dat soţului cealaltă parte.

Când a văzut soţul gestul soţiei lui, i-a sărutat mână şi cu mare bucurie i-a spus: „Draga mea îţi mulţumesc din suflet pentru amabilitatea ta. Timp de 50 de ani nu am mâncat această parte a chiflei, deşi îmi place foarte mult! Nu ţi-am spus niciodată asta pentru că m-am gândit că tu meriţi să o mănânci pentru că îţi place ţie!”

(după N. Peseschkian)

Sursa: http://www.psihohipnoterapie.ro

Teoria fără practică este nefolositoare. Practica fără teorie este oarbă.

 

   Odată, un tânăr profesor făcea o călătorie pe mare. Era un om foarte educat, cu multe titluri după numele său, dar avea puţină experienţă de viaţă. În echipajul corabiei pe care călătorea, exista un bătrân marinar analfabet. În fiecare seară, marinarul obişnuia să meargă în cabina tânărului profesor, să-l asculte cum vorbeşte despre diverse subiecte. Era foarte impresionat de ştiinţă tânărului. Într-o seară, pe când marinarul se pregătea să plece din cabină, după mai multe ore de conversaţie, profesorul îl întreabă:
 - Bătrâne, ai studiat geologia?
 - Ce-i asta, domnule?
 - Ştiinţa pământului.
 - Nu, domnule, n-am fost la nicio şcoală, la nici un colegiu. N-am studiat nimic, niciodată.
 - Bătrâne, ţi-ai pierdut un sfert din viaţă.
   Cu o faţa lungă, bătrânul marinar ieşi: ,,Dacă o persoană aşa de învăţată spune asta, trebuie să fie adevărat", se gândi el. ,,Mi-am pierdut un sfert din viaţă !" În seara următoare, iarăşi, pe când marinarul se pregătea să iasă din cabină, profesorul îl întreabă:
 - Bătrâne, ai studiat oceanografia?
 - Ce-i asta, domnule?
 - Ştiinţa mării.
 - Nu, domnule, n-am studiat nimic, niciodată.
 - Bătrâne, ţi-ai pierdut jumătate din viaţă.
   Cu o față şi mai lungă, marinarul plecă : ,,Mi-am pierdut jumătate din viaţă; aşa spune acest învăţat.
În seara următoare, tânărul profesor îl chestionează din nou pe bătrânul marinar:
 - Bătrâne, ai studiat meteorologia?
 - Ce-i asta, domnule? N-am auzit niciodată de ea.
 - Ei bine, ştiinţa vântului, a ploii, a vremii.
 - Nu, domnule. Aşa cum v-am mai spus, n-am fost la nicio şcoală. N-am studiat nimic, niciodată.
 - N-ai studiat ştiinţa pământului pe care trăieşti; n-ai studiat ştiinţa mării pe care îţi câştigi traiul, n-ai studiat ştiinţa vremii pe care o înfrunţi în fiecare zi? Bătrâne, ţi-ai pierdut trei pătrimi din viaţă.        Bătrânul marinar s-a simţit foarte nefericit ,,Acest învăţat spune că mi-am pierdut trei pătrimi din viaţă! Într-adevăr, înseamnă că mi-am pierdut trei pătrimi din viaţă".
    Ziua următoare fu rândul bătrânului marinar. El veni alergând la cabina tânărului şi strigă:
 - Domnule profesor, aţi studiat înotologia?
 - Înotologia? Ce vrei să spui?
 - Ştiţi să înotaţi domnule?
 - Nu, nu ştiu să înot.
 - Domnule profesor, v-aţi pierdut toată viaţa! Corabia s-a lovit de o stânca şi se scufunda. Cei care ştiu să înoate pot ajunge la ţărmul apropiat, dar cei care nu ştiu să înoate se vor îneca. Îmi pare aşa de rău, domnule profesor; într-adevăr, v-aţi pierdut viaţa.

Poţi studia toate ,,ologiile" din lume, dar dacă nu înveți înotologia, toate studiile tale sunt inutile. Poţi citi şi scrie cărţi despre înot , poţi dezbate aspectele lui teoretice subtile, dar cum o să te ajute asta, dacă refuzi să intri tu însuti în apă? Trebuie să înveţi să înoţi.

Sursa: William Hart ARTA DE A TRAI