Temerea de Cel Veşnic e-nceputul
Înţelepciunii. Însă cei nebuni
Ignoră orice fel de-nţelepciuni.
Nu poţi nici să-i împărţi, nici să-i aduni.
Nebuni rămân până-i înghite lutul.
*
Repetă ne-ncetat acest cuvânt
Şi ţine-l bine minte, fiul meu:
În frica de Cel Sfânt, de Dumnezeu
Începe-nţelepciunea. Orice-i greu
Învinge astfel omul pe pământ.
Priceperea şi ea, la rândul său,
Aceasta e: Ştiinţa Celui Sfânt.
*
Tu, fiule, ascultă vorba bună
A tatălui. Şi nu abandona
Ce te-a-ndemnat, pe vremuri, maica ta.
Să ştii: Neascultarea se răzbună.
Acele sfaturi, deci, nu le-arunca
În al uitării şi-al prostiei hău.
Ele vor fi pe fruntea ta cunună
Şi colier de preţ la gâtul tău.
*
Când păcătoşii-ţi vor ieşi în cale
Ademenindu-te, să nu le-accepţi
Chemarea. Mergi pe drumul celor drepţi.
Rămâi, nestrămutat, în ale tale...
*
Ci, mai degrabă, plânge-i şi-i deplânge,
Căci doar la rău goneşte goana lor.
Se îmbulzesc ca fiarele, dau zor,
Aprinşi, nesăţioşi să verse sânge.
*
Dar nu uita: Nemernica-le fire
E jalnică şi fără viitor.
Ei stau la pândă spre a lor pieire
Şi curse-ntind chiar sufletului lor.
Aceasta este-a lacomilor soarte,
A celor ce râvnesc câştig urât.
Îşi pun ei înşişi laţul peste gât.
Chiar lăcomia-i duce către moarte.
*
De-aceea-nţelepciunea strigă, cheamă
Pe uliţi, la răspântii: Până când,
Nebunilor, în nebunii urmând,
Veţi refuza a mă lua în seamă?
Voi, cei neştiutori, până când, oare,
Ştiinţa veţi urî? Iar voi, cei proşti,
Veţi mai sluji-n ale prostiei oşti,
Iubind-o cu atâta înfocare?
*
Luaţi aminte la mustrarea mea,
Întoarceţi-vă de la cele rele
Şi iată, duhul meu îl voi turna
Deasupra voastră, spre-a vă lumina,
Şi veţi pricepe zicerile mele.
*
Da, îndărătnicia îi omoară
Pe cei lipsiţi de minte şi rebeli.
Nepăsătorii vor păţi la fel:
Sunt condamnaţi, asemenea, să piară.
*
Iar cel ce mă ascultă stă în pace
Şi linişte. Trăieşte fericit.
De rău nu-i pasă. Fiindcă m-a iubit.
Înţelepciunea-i scut nebiruit.
Rămâi de lut. Dar duhul ţi-l preface!
*
O grotă e femeia desfrânată.
Şi cea străină, iarăşi, un tunel
Îngust şi-ntunecat. De cazi în el,
Cu mare greu vei mai ieşi vreodată.
Acolo-şi află chinul şi canonul
Cel pedepsit, pe drept lovit de Domnul.
*
Tu, fiul meu, să nu dispreţuieşti
Certarea Celui Veşnic. Să nu-ţi fie
Mustrarea Lui prilej de blasfemie.
Sunt tainice-ncercări dumnezeieşti!
Cel Veşnic ceartă. Domnul pedepseşte
Şi-l pune câteodată sub toiag
Exact pe-acela care-i este drag:
Orice părinte mustră când iubeşte.
Sursa : Eugen Dorcescu - Pildele în versuri
