"Ascultă-mă fiule: îţi vorbesc în timp ce dormi, cu o mânuţă sub obraz şi cu buclele tale blonde şi umede adunate pe fruntea plină de sudoare. M-am strecurat singur în camera ta. Acum doar câteva minute, pe când îmi citeam ziarul în bibliotecă, am fost înăbuşit de remuşcări. Am venit lângă patul tău cu un profund sentiment al vinei.
Iată la ce mă gândeam, fiule: am fost mereu supărat pe tine, te-am certat pe când te îmbrăcai pentru şcoală pentru că te-ai şters prea repede cu prosopul pe faţă. Te-am condamnat pentru că nu ţi-ai curăţat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru că ai aruncat pe jos câteva din lucrurile tale.
Te-am considerat vinovat şi la micul dejun. Vărsai băutura, înfulecai mâncarea, îţi puneai coatele pe masă. Îţi ungeai pâinea cu prea mult unt. Şi când te-ai dus la joacă şi eu am plecat la slujbă, te-ai întors, mi-ai făcut cu mâna şi mi-ai spus: "Pa, tati!", iar eu m-am încruntat şi ţi-am răspuns: "Îndreaptă-ţi umerii!"
Apoi a reînceput totul în aceeaşi după-amiază. Întorcându-mă de la serviciu, te-am spionat; stăteai în genunchi şi te jucai cu biluţele. Şosetele îţi erau găurite. Te-am umilit în faţa prietenilor tăi aducându-te acasă cu forţa. Şosetele costau bani - şi dacă ar fi trebuit să le cumperi, ai fi fost mai atent! Închipuie-ţi, fiule, aşa se poartă un tată!
Îţi aminteşti, mai târziu, cum eu citeam în bibliotecă, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbră de durere în priviri? Când mi-am ridicat ochii din hârtie, enervat din cauza întreruperii, ai şovăit în pragul uşii. "Ce vrei?" m-am răstit. N-ai spus nimic, dar ai venit în fugă şi te-ai aruncat în braţele mele şi m-ai sărutat, cu mânuţele tale mici încolăcite în jurul gâtului meu cu atâta dragoste, pe care Dumnezeu însuşi ţi-a dăruit-o şi pe care nici nepăsarea n-o putea ucide. Şi apoi ai plecat, tropăind uşor pe scări.
Ei bine, fiule, câteva clipe mai târziu hârtia mi-a alunecat din mâini şi am fost pătruns de o groază cumplită. Ce făcuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a căuta nod în papură, de a certa - asta era răsplata pe care o primeai fiindcă erai băiat. Nu că nu te iubeam; dar ceream prea mult de la anii tăi fragezi. Îmi stabilisem drept criteriu propria-mi vârstă.
Şi era atâta bunătate, frumuseţe şi adevăr în sufletul tău. Micuţa ta inimă era la fel de desăvârşită ca zorii ce învăluie triumfător dealurile domoale. Toate astea se adunaseră în impulsul tău de moment de a te năpusti să mă săruţi şi să-mi urezi noapte bună. Nimic altceva nu contează în această seară. Am venit la căpătâiul tău pe întuneric şi am îngenunchiat acolo, ruşinat!
E o ispăşire palidă, ştiu că n-ai înţelege toate astea dacă ţi le-aş spune când eşti treaz. Dar mâine o să fiu un tătic adevărat! O să-ţi fiu prieten de nădejde, voi suferi cot la cot cu tine şi voi râde când râzi şi tu. O să-mi muşc limba înainte să te cert. O să repet mereu, ca într-un ritual: "Nu e decât un puşti - un băieţel şi nimic mai mult."
Mi-e teamă că te-am tratat ca pe un bărbat. Şi totuşi, fiule, acum că te văd ghemuit şi ostenit în pătuţul tău de copil, îmi dau seama că nu eşti decât un copilaş. Până mai ieri te purta mama în braţe şi îţi odihneai căpşorul pe umărul ei. Ţi-am cerut prea mult, mult prea mult.,,
de W. Livingston Larned
